Orice comparaţie supăra o personalitate căci ea se consideră a fi unică, exemplară, incomparabilă. Şi, totuşi, o comparaţie ajută. Atunci omul îl explică pe om.
Când la începutul anilor ’90, Victor Rebengiuc a intervenit în politică exprimând mai degrabă o viziune morală asupra ei decât adoptând o strategie el mi l-a amintit atunci pe Yves Montand. Dupa ce în 1956, după represiunea sângeroasă de la Budapesta, în ciuda tuturor sfaturilor, Montand s-a dus să cânte la Moscova şi în ţările din Est – a trecut atunci şi prin Bucureşti – el nu se sfia apoi să-şi critice propriile iluzii.
Şi juca în filmul lui Costas Gavras, Z, film despre teroarea proceselor comuniste la Praga. Apoi, Montand şi-a radicalizat progresiv poziţia până a face o celebră intervenţie la televiziune unde, fără nici o precauţie, el denunţa totalitarismul comunist şi dictatura sovietică. Montand mi-a apărut atunci ca o expresie a actorului implicat, a actorului moral. Asemeni lui Victor Rebengiuc cîţi va ani mai târziu.
Pe Victor Rebengiuc l-am descoperit în Cum vă place, spectacolul lui Liviu Ciulei, dar, atunci, regizorul m-a marcat mai mult decât actorul. Apoi, revăzându-l ciclic, în spectacolele de la Teatrul Mic el mi-a apărut ca o personificare a moralei pe care Radu Penciulescu o reprezenta. Întotdeauna un proiect teatral se citeşte mai clar atunci când regizorul şi interpretul său fetiş se confundă într-o postură comună: ei vorbesc împreună. Vocile le sunt indistincte. Unul îl ajută pe ceălalt. Istoria spectacolului modern e marcată de asemenea întâlniri încât putem spune că regizorul care nu şi-a găsit actorul – fetiş e un regizor orfan.
Victor Rebengiuc a însemnat pentru noi o versiune etică a actorului, nici cabotin, nici marginal, o versiune „camusiană“ a omului, cea care, dincolo de texte şi roluri, îi era proprie lui Radu Penciulescu. De altfel, când Andrei Şerban