Lupta politică din 1989-2002 poate fi privită ca o confruntare a unor sensibilităţi ideologice. În fond, cîtă vreme avem liberali, creştin-democraţi, social-democraţi, ecologişti, putem descrie conflictele partizane cu ajutorul etichetelor consacrate. Sînt însă acestea cu adevărat relevante? Are, de pildă, sens să spui că deosebirea dintre Mircea Geoană şi Ion Diaconescu este cea dintre un social-democrat şi un creştin-democrat? Sau, dacă e să ne raportăm la o singură familie politică, e oare suficient să îi clasăm pe Valeriu Stoica şi pe Mircea Ionescu Quintus în aceeaşi categorie, afirmînd astfel că numele lor comun - cel de liberali - este mai important decît orice deosebire dintre cei doi? Politicienii români se disting după felul în care vorbesc în mult mai mare măsură decît după felul în care îşi declină identitatea partizană. Ne împiedică să vedem acest lucru faptul că virtuţile retorice nu par să fi fost distribuite cu prea multă generozitate în lumea politică românească. Discursurile sînt de aceea expresia originii/originilor politicienilor. Care sînt însă aceste origini? Revoluţia din 1989 nu a produs în mod direct lideri: cei care au trecut de pe baricade în lumea politică se numără pe degete. Oamenii politici care au populat tranziţia s-au născut după căderea dictaturii. Trei au fost sursele din care postcomunismul românesc şi-a recrutat liderii: birocraţia comunistă, lumea interbelică şi lumea universitară. Prima dintre aceste surse trebuie înţeleasă în sens neutru: ea îi cuprinde pe gestionarii sau pe funcţionarii sistemelor de producere şi de alocare a resurselor societăţii comuniste. Ion Iliescu sau Alexandru Bârlădeanu încarnează în chip perfect acest tipar. Nu este însă vorba doar despre nomenclatură, ci despre un cîmp social mult mai amplu, care îi include pe toţi cei definitiv marcaţi de experienţa comunistă. Iată de ce Nicolae Văcăroiu, F