Cîteva scurte şi incerte reflecţii asupra unei săptămîni de tenis.
A venit 2012 şi parcă n-ar fi fost nici o vacanţă. O luăm de la capăt, dar, de fapt, parcă nu s-a întrerupt nimic. Trageri la sorţi, tablouri, cine cu cine, favoritul principal, unde joacă Nadal, dar Federer?, a, Murray s-a dus la Brisbane, Djokovici e pe undeva?, ce tare a ajuns Tipsarevici!, e primul la Chennai. Da, e ca şi cum nu s-ar fi odihnit deloc. Iluzie. Apoi au început meciurile. Şi ce-am văzut? Că întotdeauna e greu să începi, chiar dacă altora li se pare că totul merge într-un flux continuu, fără sincope sau pauze. Să-l vezi pe Tsonga, finalist la Masters-ul 2011, scotocind adînc în lada cu resurse pentru a-l putea învinge pe tunisianul Malek Jaziri, un tip în vîrstă de 27 de ani care n-a urcat în viaţa lui mai sus de locul 117 mondial, iată un exemplu.
Rafa, cît e el de Rafa, a muncit din greu contra lui Kohlschreiber, abia apoi jocul lui s-a mai limpezit, a căpătat forţă şi agresivitate, totul pînă l-a întîlnit pe excentricul Monfils şi acolo s-a pus punct la Doha. Pentru spaniol. Murray a jucat primele două tururi de la Brisbane cu multă derută, trebuind parcă să scoată busola din buzunar cînd şi cînd pentru a găsi drumul corect. Apoi lucrurile au mers tot mai bine.
Întotdeauna e greu să începi, mai puţin atunci cînd te cheamă Roger Federer. El n-a avut probleme să facă diferenţa cu Davîdenko, ce să mai vorbim de Zemlja, doar că s-a întîmplat altceva, ceva rarisim, abia a doua oară întîlnit într-o carieră de aproape 1.000 de meciuri. Roger s-a accidentat la spate, n-a vrut să rişte şi a declarat forfait înainte de semifinale. Totul trebuie să fie clar, neted şi aranjat înainte de Australian Open, aşa că să nu ne speriem, Federer a ştiut întotdeauna să aibă grijă de el, iar ADN-ul l-a ajutat să fie, probabil, cel mai sănătos jucător de top din isto