E greu de spus ce atârnă mai greu: fuga de a lua decizii nepopulare, blocajele politice din USL sau, pur şi simplu, incompetenţa executivului.

Probabil că niciodată ca până acum nu a fost acţiunea politică parazitată într-o asemenea măsură de obsesia costurilor de imagine. Aproape tot ceea vedem în spaţiul public românesc, declaraţii şi decizii, nu e în fond nimic altceva decât implementarea unor strategii de relaţii publice stabilite cu consultanţii de profil. Nu e neapărat vorba de un fenomen singular specific României. Şi majoritatea liderilor din democraţiile occidentale sunt tributari unor constrângeri similare. Nu e uşor să iei decizii care sunt contrare curentelor de opinie dominante din societate chiar dacă eşti convins de validitatea acestora. Unii vor vorbi probabil cu satisfacţie despre manifestări ale democraţiei în acţiune. Sună bine pe hârtie, dar în realitate rezultatul final este de multe ori paralizia decizională. Vedem practic în fiecare zi cum gestiunea tuturor temelor controversate în materie de politică externă, schimbări climatice, securitate energetică, imigraţie, pensii sau sănătate, ca să le enumerăm doar pe cele mai importante, este serios afectată de astfel de considerente. Sondajele de opinie, mass media şi reţelele sociale creează o presiune enormă asupra decidenţilor politici, cu mult peste cea de care au avut parte predecesorii lor în urmă cu doar câteva decenii.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că în România dimensiunea fenomenului a atins cote greu de imaginat. Sigur, faptul că premierul a declarat că în calitate de deputat va vota împotriva proiecutului de lege referitor la Roşia Montană pe care chiar el l-a trimis în Parlament vă rămâne multă vreme o referinţă memorabilă în materie însă incapacitatea cronică generalizată a guvernului Ponta de a lua decizii e mai degrabă regula decât excepţia. E greu de spus ce