(Continuare din episodul 7)

Las capul pe spate să aţipesc puţin. Scaunul e un obiect ascultător, se adaptează cuminte la poziţia mea: şezutul se întinde, tetiera coboară. Stau comod ca la mama în braţe. Tapiţeria e ca nouă şi miroase a parfum. Lavandă. Nu spun că nu-mi place. Dar să dai scaunele cu parfum, asta e o aroganţă de care numai nemţii şi alţii ca ei sunt în stare.

Şi veceul e parfumat ca un budoar de curtezană. Când te ridici de pe tron, rege în micul tău regat de inox şi oglinzi, mâna stângă se duce singură la butonul unui aparat micuţ care pulverizează în aer acelaşi parfum de lavandă. Iar mâna dreaptă, şi ea parcă atrasă de un buton, trage apa cu o atingere delicată. Toate butoanele, robinetele, mânerele, hârtia, toate sunt exact acolo unde ar trebui să fie. Aşa a fost proiectat vagonul. Dacă intri în cabina de veceu legat la ochi, este imposibil să nu te descurci, orice operaţiune îţi reuşeşte din prima, fără bâjbâială. Nemţii ăştia sunt enervant de tipicari. La ei, până şi iarba pe dealuri creşte regulamentar, toată întoarsă într-o parte sau în alta. Atâta meticulozitate o fi bună în armată sau în laboratoarele de cercetare – că ei au şi aşa ceva –, dar nu şi în viaţa omului. Îi strică tot farmecul. Te transformă încet-încet într-un robot.

Iată însă că, oricât de atenţi ar fi nemţii la detalii, mai greşesc şi ei. La urma urmei şi ei sunt tot oameni.

Când tragi apa la veceu, mizeria nu ajunge pe calea ferată, ca la noi. Un sistem pneumatic o absoarbe cu forţă şi o trimite glonţ într-un rezervor ce va fi golit la destinaţie. Asta poate fi ceva bun la avioane, să nu te trezeşti că-ţi pică din cer cine ştie ce semn de noroc, dar la trenuri ce rost are? E doar o altă aroganţă a inginerilor nemţi care au vrut să arate cum ştiu ei să facă din rahat bici. O cheltuială inutilă. Ce atâta bătaie de cap cu o materie bio