Cei din generaţia mea îşi amintesc cu entuziasm şi recunoştinţă de apariţia în anii '80 a Jurnalului de la Păltiniş şi a Epistolarului. Într-o atmosferă care devenea irespirabil de falsă (pe cît de apăsătoare, pe atît de inconsistentă), cele două cărţi ne făceau participanţi, fie şi indirect, la isprăvile unei elite intelectuale, dar mai ales ne puneau în faţă puterea formativă a prieteniei. Asistam la o prietenie operantă care modela pe maestru şi pe discipoli, care dădea un sens împărtăşit actelor lor de fiecare zi, efortului intelectual şi singurătăţii fiecăruia dintre ei. Simone Weil citează în legătură cu tema prieteniei pasajul pitagoreic: "prietenia este o egalitate făcută din armonie" la care adaugă o definiţie a armoniei din acelaşi perimetru: ea e "gîndirea comună a gînditorilor separaţi". La un asemenea exerciţiu de armonie - în care interogaţia liberă a fiecăruia putea respira mai amplu în spaţiul colegial al unei gîndiri comune - am putut asista. Autenticitatea şi calitatea unei asemenea colegialităţi era nu numai o soluţie consistentă în faţa opresiunii politice; ea era o soluţie consistentă de viaţă intelectuală şi de destin uman pur şi simplu. De curînd, Gabriel Liiceanu a publicat Declaraţie de iubire, care adună în volum texte despre cîţiva oameni şi întîlniri pentru el esenţiale: "Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil este pentru că în cîteva rînduri... am ajuns, prin altul, pînă la capătul fiinţei mele". Legat în mod divers de personajele cărţii sale - prin intimitate intelectuală şi spirituală (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Andrei Pleşu, Horia Bernea), prin gratitudinea discipolului ori prin admiraţie (Constantin Noica, Henri Wald, E. Cioran), prin solidaritate responsabilă (Mihail Sebastian sau victimele anonime ale totalitariasmului), el le dedică totuşi un titlu unificator: căci toate au, pentru el, aceeaşi funcţiune