Cinci oameni au murit la mina Uricani. Dincolo de tragediile familiilor minerilor, ce înseamnă acest lucru pentru România? Pentru politicienii de la Putere e o corvoadă, pentru cei din Opoziţie accidentul e o pâine din care se poate mânca mult. În Valea Jiului se moare atât de des sub pământ, încât există deja un protocol politic nescris al accidentelor. Un singur miner mort e un fapt divers, e o problemă doar pentru directorul Companiei Naţionale a Huilei. Doi-trei morţi merită atenţia unui secretar de stat care va veni repede de la Bucureşti. Cinci morţi deodată într-un an preelectoral deja e o chestie serioasă. Asta impune prezenţa la gura minei a doi-trei miniştri încercănaţi, preocupaţi şi încruntaţi la camerele TV. Pentru politicienii din Opoziţie e un prilej minunat de a bate câmpii cu fraze tip "investiţii pentru retehnologizare şi sporirea securităţii muncii". Dacă minele ar fi tonete cu gogoşi, discursurile ar fi corecte. Dar, în minerit, în sectorul energetic în general, investiţiile strategice se planifică cu 5-10-15 ani înainte, nu se semnează repede pe un colţ de masă. Pentru şmecherii locali, explozia e o expunere scurtă la lumină a unor afaceri urât mirositoare. În minerit, ca în orice alt sector, sunt firme politice care fură de rup, nu de azi, de ieri, ci de 20 de ani. La poalele Parângului sunt zeci de vile construite la vedere cu bolovani, traverse şi alte materiale "extrase" din subteran. Dar, în minerit, de multe ori furturile au un echivalent direct în morţi. Nu e ca-n Sănătate, unde bolnavii lipsiţi de asistenţa medicală adecvată au decenţa să moară cu zile în linişte, împrăştiat, nu toţi la un loc. Accidentul de la Uricani poate bloca temporar nişte afaceri cu statul, dar nu mult timp. Radiografia din presă e scurtă. Pentru media, tragedia de la Uricani e o ştire mai slabă decât accidentul de la ski din Austria a unui cunoscut realizator