Pe la începutul lunii aprilie am primit un telefon neasteptat, cald si precipitat în acelasi timp, care m-a făcut să păsesc, ca Alice, într-o tară a minunilor: regizorul si profesorul Valeriu Moisescu, un personaj cu adevărat, fată de care am o profundă simpatie si pretuire, mă invita să scriu un text pentru o monografie RADU PENCIULESCU, căruia Universitatea de Artă Teatrală si Cinematografică (mai aproape de inima noastră, Institutul) îi va decerna, pe 14 mai, titlul de DOCTOR HONORIS CAUSA.
Cînd se întîmplă să ai de depăsit obstacole, energia care te transformă într-un învingător vine de la prieteni. Fără ei înoti într-o mare a neputintei. De la Crăciun încoace, m-am gîndit din ce în ce mai des la Radu Penciulescu, pe care nu l-am putut găsi deloc, la nici un apel telefonic. Sînt multi oameni de teatru pe care îi respect si îi pretuiesc. Sînt cîtiva pe care îi iubesc si de care mă simt legată cu mii de fire. Unul dintre ei este Radu Penciulescu. Cuceritor, de o inteligentă epatantă, plin de umor, spirit ludic, de o ironie usturătoare, pînă la provocarea durerii fizice, concrete, Radu Penciulescu este un depozit de tandrete, emotie, timiditate, sarm inepuizabil si irezistibil. Îi simti privirea chiar si atunci cînd nu te priveste în ochi. Îi simti freamătul mîinilor elegante chiar si atunci cînd nu îi vezi jocul. M-am gîndit că unul dintre darurile pretioase pe care le-am primit în decursul vremii este prietenia acestui formidabil om de teatru, obsedat de artă pînă si în cele mai neînsemnate bancuri sau fapte cotidiene pe care ti le împărtăseste, precum si generozitatea si delicatetea unui bărbat seducător.
M-am simtit răpită de Făt-Frumos, cînd, la Stockholm, după spectacolul nationalului craiovean cu Titus Andronicus, am fugit în mare taină la Radu Penciulescu acasă. Mi s-a asternut la picioare o împărătie dirijată de o comunicare