NU mi-a plăcut niciodată acest personaj, fost ministru de Externe. Îmi displăcea felul lui de a fi, cu aerul său „academic” de om care „ştie el mai bine”, de „expert” care are mereu ultimul cuvânt şi dreptatea supremă, mă irita morga lui pedantă, studiată, arogantă, vocea aceea antrenată să sune greu, important, grav, serios. Mi s-a părut mereu un mare cabotin în interpretarea rolului acela de savant de bibliotecă universitară, de tehnocrat eminenţă-cenuşie cu aparenţă modestă.
Ar fi putut să-şi joace mai subtil partitura, fără să ne arunce în faţă emfatic, la fiecare apariţie publică, imensul ego abil îmbrăcat în competenţe profesionale. Acest domn îşi supralicita mereu imaginea publică, accentuându-şi redundant, cu tuşe groase, statusul. Un tehnocrat care FåCEA mereu pe tehnocratul, ca şi cum competenţele domniei sale trebuiau tot timpul reiterate public. Este rău să faci pe expertul fără să fii, de fapt, expert, dar să fii expert şi să declami asta pedant cu fiecare silabă şi pas, pe un ton grav de guru, este la fel de rău, pentru că îţi strică credibilitatea. Atunci când supralicitezi mereu la modul ăsta, se naşte suspiciunea că ascunzi ceva.
Şi iată că a venit ziua în care marele tehnocrat a căzut penibil şi hilar de la înălţimea piedestalului pe care singur se suise.
Scandalul de corupţie declanşat de acţiunea jurnaliştilor de la Sunday Times în Parlamentul European l-a demascat pe distinsul tehnocrat ca fiind şi altceva. În plus, în mijlocul dezastrului personal, refuză să vadă realitatea şi cu o încăpăţânare absurdă nu vrea să se retragă de pe scena în care s-a făcut de râs, dându-ne o ultimă mostră de meglomanie: cică ar fi victima unei conspiraţii, pentru că este „o personalitate incomodă”. Abia acum a devenit o prezenţă incomodă pentru reputaţia Parlamentului European şi pentru imaginea României.
Da, domnul respectiv nu a lua
