Odată cu numirea lui Liviu Dragnea în funcţia de ministru de Interne se consfinţeşte supremaţia baronilor locali în aproape permanenta lor dispută cu cei centrali.
Istoria PSD-ului devine o istorie a translaţiei de la „centralismul democratic” iniţial, spre dominaţia filialelor.
Ultimul preşedinte „forte” al social-democraţilor a fost Adrian Năstase, omul care a deţinut în mâinile sale cea mai multă putere, în istoria post-decembristă. El a înlocuit „dictatura” luminată, bazată pe autoritatea naturală a lui Ion Iliescu, cu una caracterizată prin transferul de putere asupra unui număr limitat de adepţi, puşi în poziţii cheie. Legislatura 2000-2004 a fost marcată de deciziile irevocabile ale lui Năstase şi de demersul comun al celor câţiva „locotenenţi”, între care Miron Mitrea şi Dan Ioan Popescu. Organizaţiile judeţene, pe vremea aceea doar filiale, cu şefi numiţi de la centru şi mandataţi cu puţină putere executivă, erau masa de manevră a centrului. Atunci când opinia publică a trebuit să fie liniştită în legătură cu abuzurile din teritoriu, Năstase n-a ezitat să-i execute pe cei nominalizaţi, deşi aceştia reprezentau vehicule importante în procesul electoral. Capetele lui Mischie, Bebe Ivanovici, Savu au căzut la fel cum cădeau capetele boierilor autohtoni la ordinul padişahului. Năstase şi-a pierdut autoritatea abia în momentul în care a încercat să înlocuiască printr-un puci paşnic „vechea gardă” cu una nouă, alcătuită din oameni veniţi mai de curând în partid şi, teoretic, mai devotaţi. Mişcarea neinspirată de la jumătatea lui 2004, după locale, de a scoate din dispozitivul executiv şi de partid oameni precum Rus, Sârbu şi alţi câţiva l-a costat, practic, miza maximă: alegerea ca preşedinte. Avalanşa a continuat până la Congresul din 2005, când baronii centrali, care stăpâneau legătura cu teritoriul, l-au „răsturnat” pe Iliescu şi l-au plantat în lo