Primesc doua comentarii pe blog. Sint anuntat ca cineva isi doneaza un “rinichi” contra cost. O adresa de mail si doua numere de telefon din afara tarii. Un roman stabilit prin cine stie ce capat de Spanie vrea sa-si vinda unul dintre rinichi si cauta posibil cumparator lasind mesaje pe net. Inteleg foamea, inteleg saracia, inteleg toate incercarile de a-ti creste nivelul de trai, dar toate pina la un punct. Nu inteleg de ce ti-ai vinde o bucata din tine.
Alin sau Alex, indiferent care e numele romanului plecat in Spania, “doneaza” rinichiul contra sumei de 15.000 de euro. L-am sunat si prima intrebare ce mi-a venit in minte, dupa ce ce am dat buna ziua, a fost “De ce?”.
“Eh, niste probleme financiare”, mi-a raspuns barbatul de la celalalt capat. Il intreb citi bani cere si imi raspunde ca 15.000 de euro. Ii multumesc pentru raspuns si incheiem conversatia. Sint pe jumatate socat, pe jumatate indignat. Ma intreb cit de disperat trebuie sa fii sa iti vinzi un rinichi si nu reusesc sa gasesc raspunsul.
Am preferat sa cenzurez adresa de mail si numarul de telefon. Nu stiu daca ii fac omului o favoare nelasindu-l sa-si gaseasca un “client” sau daca fac o defavoare unui om care chiar are nevoie de un rinichi. Sint suficient de socat de o astfel de decizie, incit sa nu imi dau seama daca gresesc sau nu. Prefer sa cred ca nu. Prefer sa cred ca, atunci cind hotarasti sa donezi un rinichi, o faci pentru ca trebuie, pentru ca merita, pentru ca exista un scop mai presus decit un pumn de bani pe care o sa-i toci in maximum jumatate de an.
Doua raspunsuri mi-au fost suficiente. Nu am vrut sa intreb mai mult, nu am vrut sa stiu ce probleme are omul, daca altfel o sa ramina pe drumuri, daca altfel o sa moara din cauza camatarilor care-l vor fugari cine stie pe unde. Nu vreau sa stiu, prefer sa ramin un egoist care se gindeste la ce n-ar f
