În cartea doctorului Căpraru, şcolarul mic este o categorie căruia i se acordă un capitol aparte, după sugar şi preşcolar. Acestuia îi revine o cantitate mare de psihologie, pe lîngă bolile aferente vîrstei. Dacă e să-i întrebi pe părinţi, aceştia vor fi de acord cu spaţiul generos rezervat, în cărţi, respectivei categorii, în felul lor direct: îţi vor spune că cea dintîi clasă din ciclul primar e foarte grea. Şi îţi vor povesti cît de dificil le-a fost lor, adulţilor, la liniuţe, bastonaşe, şedinţe cu părinţii... Atît literatura, cît şi părinţii, au dreptate. Începutul şcolii e, practic, începutul unei noi vieţi pentru copilul tău, în care, dacă vrei să meargă pe făgaşul potrivit, nu poţi să nu te implici. Dacă în cazul sugarului, implicarea era, în primul rînd, fizică, o luptă pentru supravieţuire care făcea lucrurile mai grave, în ce-l priveşte pe elevul de clasa întîi lucrurile sînt mai suportabile: e vorba de nuanţe, şi de metodă şi tact, fiziologicul avînd, din fericire, mai puţin de-a face cu toate astea. Copilul ce face primii paşi în şcoală naşte, dacă vrei să-l iei în serios, o adevărată industrie: cineva trebuie să-l ducă la şcoală, altcineva să-l ia, încă cineva să facă lecţiile cu el; după care trebuie îndrumat pe calea activităţilor extraşcolare, care-i vor marca existenţa viitoare, de genul: limbi străine, desen, muzică, sport... Şi, în final, dar nu în ultimul rînd, trebuie recreat, pentru a nu fi suprasolicitat. Evident, toate acestea se pot întîmpla doar între reprezentanţii clasei mijlocii lărgite: oameni cu studii medii şi venituri medii, dar cu ceva aspiraţii.
La şcoală Aşa cum, în cazul sugarului, nu-i uşor să găseşti un pediatru bun, şi în cazul preşcolarului - o grădiniţă, în ce-l priveşte pe şcolarul mic, nu-i uşor să găseşti o şcoală cu faima de bună. Spun "cu faimă", pentru că nu întotdeauna socoteala de-acasă se potriveşte cu c
