Domnul Emil Boc, ardelean verde de la obîrşie la izvor, a devenit prim-ministru al României printr-o simplă răsucire a destinului. Dintr-un distins (Onest? Obscur? Mediocru?) profesor universitar de „Drept constituţional“, Emil Boc a ajuns primarul unui municipiu ce duce în spate toată istoria Transilvaniei. Oraş unde Lucian Blaga era venerat cu evlavie, iar universitari de talia lui Hadrian Daicoviciu şi Mircea Zaciu erau respectaţi cu preţuire şi admiraţie. Oraş care se făcuse de pomină, după 1989, cu ieşirile iresponsabile ale unui primar de ridicolă amintire. Cine nu-şi mai aduce aminte de numeroasele incidente locale ce făceau ocolul întregii ţări? Aproape că am şi uitat. Uităm mereu, oraşele rămîn. Un Cluj care şi azi livrează învăţămîntului universitar contemporan personalităţi de talia domnului Andrei Marga. Greu de făcut comparaţii, inutil de a mai livra comentarii suplimentare. Emil Boc este ridicat la rang de preşedinte al Partidului Democrat Liberal şi urmează să coboare Carpaţii la Bucureşti, ajungînd pînă la funcţia de prim-ministru. Teribilă onoare şi mîndrie pentru părinţii şi consătenii din Răchiţele, nu degeaba, cu zîmbetul pe buze, tătînele lui i-a proptit un ou roşu în frunte cu prilejul Paştelui din acest an. Ce vrem să relevăm cu acest prilej, dincolo de aerul veşnic supărat şi mereu nemulţumit al unui om obişnuit, cocoţat într-o funcţie de conducere, unde se dovedeşte complet depăşit? Depăşit nu de situaţie, ci în toate situaţiile. Slăbiciunile actualului prim-ministru, ezitările şi neştiinţa lui în treburile cetăţii ar trebui să ne pună pe gînduri. Legile lui Murphy spun clar: fiecare dintre noi ajunge la un anumit grad de incompetenţă. Un bun strungar poate fi un prost şef de echipă. Un bun medic poate fi un dezastruos director de spital. Nu orice muzician poate fi şi un excelent director de instituţie muzicală. Recenta aniversare en f