Aţi auzit, în ultima vreme, de la „responsabilii“ cu studiile umaniste altceva decît ieremiade? O parte a presei culturale euroatlantice, care se pretinde lucidă, trage semnal de alarmă după semnal de alarmă pentru oprirea măcelului culturii umaniste. Prin mediile academice supuse la rigori administrative, pe care nu le mai pot gestiona, adie un murmur crispat: în mod inevitabil, umanioarele vor sluji ca ardere de tot pentru propăşirea noului sistem de educaţie care nu crede în lacrimi, pune preţ doar pe eficienţa de tip corporatist, este croit pe logica productivităţii şi ahtiat după gîndirea instrumentală. Cu alte cuvinte, obsedat de întrebarea ultimă: „Ce produce Nelu după facultate?“. De aici şi drama disciplinelor umaniste, care îşi văd amputat rostul de modelatoare ale spiritului.
Din această perspectivă, cea mai mică şansă de supravieţuire par să o aibă limbile clasice. Sînt ele viabile într-un model social bazat pe practici concurenţiale? În ciuda pesimismului negru din jurul nostru, am îndrăzni să articulăm un precaut „probabil“!
În situaţia de faţă, există o singură certitudine, anume că lucrurile nu mai pot fi ca înainte. Un semn bun pentru culturile academice care au înţeles ritmul general al reformei educaţiei, un imens motiv de frustrare pentru cele care au perceput în el doar o cadenţă. Nu-mi aduc aminte să fi văzut în Olanda manifestaţiile din Germania sau din Austria ale studenţilor şi profesorilor care clacaseră sub presiunea reformei europene. Aceasta pentru că, în universităţile olandeze, Sistemul Bologna a fost adaptat din mers la realităţile interne, de-a lungul unor ani buni de negociere înainte de termenul ultim, pe cînd majoritatea celorlalte culturi europene a preferat să amîne la nesfîrşit reforma, burduşind literalmente înainte de deadline materia de studiu de patru ani în trei şi neschimbînd esenţialmente nimic. Eroarea d
