Este de-a dreptul uimitor cum reuşesc să câştige magistraţii procesele intentate guvernului şi ministerului. Nu pentru că sunt judecate de colegii lor, ci pentru că au dreptate: un drept câştigat este bun câştigat. Chiar dacă statul nu are de unde să-l mai plătească, că e criză şi agenţii economici ori falimentează, ori abia-şi trag zilele. Magistraţii trebuie plătiţi, cât mai bine, ca să nu fie supuşi tentaţiilor.
Principiul este atât de sfânt încât magistraţii de la Curtea Supremă refuză de vreo două luni să-şi mai încaseze sutele de milioane fără sporul de stress şi de solicitare neuropsihică, care e cam jumătate cât leafa pe o lună. Preferă să sufere şi să fie supuşi tentaţiilor, dar nu acceptă să nu fie plătiţi cum scrie la carte.
Alte categorii nu au tot atât de mult succes. Şi nici nu au sporuri din astea, de stress neuropsihic. Vă daţi seama ce presiune e pe un magistrat care trebuie să-l judece şi să-l condamne pe amantul fiicei sale, procuror, care este un interlop notoriu! Ce luptă cumplită se dă în sufletul acelui om, ale cărui sfâşieri interioare nu pot fi alinate decât cu amintitul spor!
S-au inventat multe sporuri în ţara românească, în anii de efervescenţă ai salarizării haotice a angajaţilor publici – de la sporul de confidenţialitate, acordat secretarelor, până la cel de risc de întâlnire cu extratereştrii, obţinut de angajaţii autorităţii de aviaţie civilă. Dar nici unele nu egalează forţa şi greutatea sporurilor magistraţilor, unde până şi pentru redactarea unei hotărâri trebuie pus în mişcare un resort de stimul financiar. Eu unul aş contopi toate aceste sporuri într-unul singur: sporul pe nesimţire! Pe indiferenţa faţă de ce este în jur. Pe lipsa de jenă cu care magistraţii joacă pe toate posturile: ei centrază, ei sar la cap şi marchează şi tot ei scot mingea din poartă! În felul ăsta s-a clarificat şi o e
