Ar putea părea greu de crezut căAcasă, pe Cîmpia Armaghedonului este primul roman al Martei Petreu. Dacă însă ne amintim de eseistica autoarei şi de verva cu care sînt „narate“ şi stilizate traiectoriile ideologice ale lui Nae Ionescu sau ale lui Emil Cioran, sau dacă ne raportăm la imaginarul „apocaliptic“ din volumele de poezie, tot ne este dificil să ne facem o idee despre cum ar putea arăta un asemenea roman. De ce? Pentru că Armaghedonul Martei Petreu întrece orice aşteptări şi se transformă, cu sau fără intenţie, într-un „armaghedon“ al romanului realist (şi rural). Pe scurt, romanul se deschide şi se închide circular cu înmormîntarea mamei (zisă şi Mica), o fiinţă mai mult temută decît iubită de cei trei copii (Ana, Tinu şi Tabita), căsătorită oarecum fără voia ei cu Augustin Vă-lean (tatăl, zis şi Ticu). În interiorul acestei povestiri-cadru a ritualului înmormîntării sînt evocate, într-o succesiune care urmează mai degrabă cronologia afectivă a memoriei decît pe cea obiectivă a ordinii desfăşurării evenimentelor, toate istoriile semnificative ale familiei Vălean, pe parcursul a patru generaţii. Iar prin istorii semnificative înţeleg evenimentele majore ale existenţei umane, cele care definesc, în mentalitatea tradiţională, marile praguri: naşterea, căsătoria şi moartea. Chiar dacă de o cu totul altă factură imaginativă, nu pot să nu îmi amintesc, evocînd această circularitate a morţii care încadrează (ca într-un chenar negru) toate celelalte micro-istorii de familie, de romanul Rodicăi Palade, Iarna, vietăţile (Cartea Românească, Bucureşti, 1987). Acolo, naraţiunea se deschide şi se închide cu aceeaşi buclă a scenei în care groparii unui cimitir sapă o groapă, iar moartea lui Sandu este evenimentul care declanşează rememorarea unei „vieţi de familie“ de către surorile Paula şi Berenice, pe fundalul pregătirii riturilor de înmormîntare. Dacă moartea i