Am cunoscut artişti care trăiesc la cea mai mare intensitate importanţa fiinţei lor. Conştiinţa propriei valori şi aprecierea celorlalţi îi fac să se creadă supraoameni, dacă nu chiar nişte dumnezei (mai mici sau ceva mai mari).

În plan social, lucrul acesta se traduce prin dorinţa arzătoare de a fi numiţi „maestre" de către cei din jurul lor, muritorii de rând. Au această pretenţie chiar şi când se află în momente domestice sau de intimitate. „Maestre, sunteţi bun să vă întoarceţi pe o parte? Sforăiţi prea tare şi nu reuşesc să adorm." Maestrul nu prea înţelege cum de sforăitul lui divin nu e considerat o adevărată binecuvântare, dar se întoarce mulţumit că, totuşi, îi este recunoscută şi respectată valoarea. (Credeţi că îngroş şi caricaturizez? Ei bine, nu. Sunt lucruri luate din realitate.)

Am cunoscut, din fericire, şi artişti care, în ciuda extraordinarului lor talent, continuă să se comporte firesc şi nu-şi doresc să se cocoaţe pe socluri, în locul destinat statuilor. Desigur, au şi ei orgolii, ca orice artist, dar au şi decenţa să şi le ţină-n frâu. Se consideră nişte indivizi normali şi nu le este ruşine cu omul din ei. Cu alte cuvinte, sunt umani. Ceea ce este cu adevărat frumos.

Marius Manole, cu care puteţi citi şi interviul alăturat, face parte din categoria rară de artişti care se raportează la ei înşişi în mod firesc. Se vede un om ca toţi ceilalţi şi nu ezită să vorbească despre propriile frici, timidităţi sau probleme. Acest lucru face, desigur, ca talentul cu care a fost hărăzit să fie cu atât mai valoros. Iar pe el - să fie un om admirabil.