Horaţiu Miron urcă munţii de 30 de ani. Tot de atunci salvează vieţi, iar în timpul liber este grafician şi pictor, lucrările sale fiind apreciate în lumea artistică.
A plecat prima dată pe munte în urmă cu 30 de ani. A plecat de la şcoală, alături de alţi copii, conduşi de profesorul Aurel Marian. Grupul de excursionişti a ajuns pe Bistriciorul la 2000 de metri, adăpostiindu-se în vechea cabană a Salvamontului distrusă de avalanşele din 2003. Era în anul 1986. „Aşa am ajuns pe munte, iar din acel moment nu am mai putut coborî de acolo, mai ales că am făcut un traseu până pe Pietrosul. Este o frumuseţe de nedescris", îşi începe povestea Horaţiu Miron.
Nu ştia că muntele poate fi şi supărat, indecis, înnegurat: „Asta am învăţat-o în armată, cea mai grea armată care se făcea în ţara asta, la vânători de munte, la Borşa. Au fost momente când am simţit că îmi ating limitele fizice. Unul din aceste momente a fost la o aplicaţie de o săptămână în pasul Rotunda, care a inclus şi un marş e vreo 50 de km. E greu să lucrezi la înălţime, unde e aerul rarefiat, izolat de lume şi, la temperaturi mult sub zero grade. Pe munte, când nu mai poate calul, duce omul, acolo nu e loc de întors", explică salvamontistul.
După armată, Horaţiu a participat la câteva cursuri de escaladă şi căţărare intrând astfel în rândul salvamontiştilor. „După Revoluţie, din fostul grup, unul mare de iubitori ai muntelui, am fost racolaţi câţiva pentru a deveni salvamontişti profesionişti. Este una dintre cele mai complicate meserii din această lume. Trebuie să ai condiţie fizică extraordinară, să cunoşti potecile muntelui, dar şi secretele stâncilor pe care trebuie să te caţeri. La toate acestea se adaugă dramul de nebunie şi inteligenţa care este absolut obligatorie. Nu există salvamontişti proşti pentur că muntelui nu-i plac oamenii de acest gen", este de părere Horaţiu. @
