Au trecut şi Crăciunul, şi Revelionul. Este întâia zi de lucru din noul an. Un an în care trebuie să cadă trei redute: deficitul bugetar, deficitul de valoare adăugată şi deficitul de performanţă. Dacă vrem cu adevărat să ieşim din recesiune. Bilanţul îl vom face peste 12 luni, când vom trage linie, vom aduna şi vom vedea ce va fi rezultat. Partida începe însă astăzi, 3 ianuarie 2011. Cum deschidem?

Grea problemă. Populaţia e descurajată. Doi ani de recesiune au spulberat nu doar speranţele, ci şi iluziile. În plus, generaţiile României de astăzi, cu deosebire tineretul, în cea mai mare parte, nutresc convingerea că românii n-au vocaţia performanţei. Şi deci n-am avea de ce să ne mai zbatem. De fapt, descurajarea a fost starea generală a societăţii româneşti şi în 2010. Ar putea fi altfel în 2011? Dacă astăzi şi mâine, şi în zilele următoare, până când anul se va sfârşi, vom gândi aşa, vom fi pierduţi.

O altă variantă, cea optimă desigur, ar fi ca începând de astăzi, şi nu de mâine ori de poimâine, să ţintim sus, foarte sus. De altfel, este cunoscut faptul că proiectele mărunte nu pot să ducă decât la rezultate mărunte. Dar ţintind sus, am putea noi să şi ajungem acolo? Iar un răspuns afirmativ, dat acum, n-ar însemna că ne îmbătăm cu apă de la chiuvetă? Există totuşi o întrebare, desigur cardinală, ce ar putea fi un bun început pentru marea partidă a anului 2011. O întrebare ce conţine în esenţa ei şi răspunsul de care avem nevoie astăzi: dacă în Istoria României, în momente cruciale, alte generaţii au putut, noi de ce n-am putea?

Prin anii ’90, fiind în criză de identitate, tot căutam modele. Privirile clasei noastre politice se îndreptau când spre modelul suedez, când spre cel japonez. Ambele se dovediseră de succes în anii ’70-’80. Dar aceste modele, care se potriviseră societăţilor suedeze şi japoneze, dar nicidecum nu i s-ar fi potrivit cele