Văd, după două luni şi jumătate, un meci din Liga 1.

Ştiu doar din citite ce au făcut echipele noastre prin Antalya în concediul de iarnă. Tot din citite am aflat şi despre comerţul cu carne vie de fotbalişti din intersezon. E bine când un jucător român de pe la Mediaş, dacă nu greşesc, costă mai scump decât cei din legiunea străină. Şi m-am bucurat că Vasluiul a avut acces la fotbalul portughez, acela care a permis bavarezilor scorul etapei în UEFA, deşi oamenii lui Porumboiu nu i-au nimerit chiar pe şugubeţii bătuţi măr de Ribéry et comp. Înarmat cu informaţii de primă mână despre rezultate şi jucători de a doua mână, iată-mă pregătit psihic şi fizic să suport nouăzeci de minute de joc între Steaua şi FC Vaslui.

Stadionul doar pe jumătate popu lat mi-a dat de gândit. Pauza din campionat să fi fost prea scurtă? Să nu le fi revenit steliştilor cheful de fotbal? A, nu, le-a pierit cheful de Becali, dar chiar de tot le-a pierit. Şi cu Lăcătuş la pachet, bag seamă, care arată tot mai puţin a mare antrenor. După cum a aranjat echipa în teren, mi-am zis că e stângaci. A, nu, e perfecţionist: a vrut să-i facă pe unul şi pe altul dintre dansatorii lui pe un singur picior (fiindcă Becali nu are bani de jucători cu două picioare, decât când îi vinde şi încă şi atunci prin nisipuri mişcătoare) să nimerească mingea şi cu celălalt. Lucru care s-a dovedit cvasiimposibil. Steaua a jucat după chipul şi piciorul preferat al antrenorului, stângaci. Mi-am amintit de o observaţie făcută în sezonul trecut: Steaua străluceşte în jocul de pase. Au fost atâtea pase superbe (la adversar, prea încete, printre, la întâmplare), încât echipa a construit ce a construit la mijlocul terenului, în centru, cum ar veni, acolo unde trebuia şi nu prin părţi străine. Cât despre pasele directe, adică înainte, ce să mai vorbesc? Din motive de simetrie, ele au curs înapoi, chiar şi