Cand vorbesc despre demnitatea nationala, politicienilor romani le stralucesc ochii, li se inflacareaza glasul si li se umfla pieptul. Toti sunt, se-ntelege, patrioti de prima mana.
Dar nu stiu cum se face ca tema apare in dezbatere numai ca puseu nationalist, numai atunci cand trebuie respins un atac, cel mai adesea imaginar, de prin ostile "strainataturi".
Clamarea demnitatii nationale este barosul cu care trosnim in cap emitentul oricarei opinii care nu ne este pe plac, mana care ne pune in fata o oglinda.
Cu demnitate nationala raspundem Germaniei cand ne spune ca nu ne-am despaducheat de corupti, cu demnitate nationala dam jos steagurile secuiesti de pe stalpi, cu demnitate trimitem Carrefour acasa si cu si mai mare demnitate ii stuchim pe "mancatorii de reni". Suntem un neam demn nevoie mare peste gard.
Dar in viata de zi cu zi la noi in ograda suntem oare la fel de demni?
Ma intreb si eu, ce o fi mai demn, sa nu accepti sa fii condus de penali sau sa nu accepti consecintele faptului ca esti condus de penali? Nedemn este sa tolerezi abaterile de la statul de drept sau sa iti asumi consecintele lor si sa incerci sa le corectezi? Poti sa invoci cu adevarat demnitatea nationala, cu sinceritate si intemeiat, daca nu te respecti ca popor, ca stat de drept?
Din nefericire, demnitatea nationala a ajuns in Romania o notiune fara continut. Inca una. Un popor pentru care valorile morale, pentru care integritatea si principiile valoreaza atat de putin este orice altceva decat un popor demn. Pentru ca demnitatea incepe cu atitudinea pe care o ai fata de tine insuti.
Un popor tolerant la coruptie, la furt, la inselaciune, un popor mituibil la toate nivelurile lui, un popor care voteaza pe punga de faina si isi face idol din toti impostorii si golanii, nu este un popor demn.
Un po