Un fost comandant al miliţiei şi mai apoi al poliţiei unui oraş din Oltenia mi-a transmis zilele trecute câteva ameninţări ambalate în „sfaturi părinteşti”.
Un ţigan, zicea, te-ar putea „pune în cărucior” imediat. O minte bolnavă, zicea, ar găsi uşor pe cineva care să dea niţel cu maşina peste tine. Nici nu ştii cât de ieftin, zicea, se găsesc asemenea oferte! Domnia sa, însă, îmi vrea binele, mă asigura. Numai să fac ce îmi spune!
Mă întrebam, în secundele de tăcere în care aştepta un răspuns, ce sfat mi-ar fi dat tata, în biroul lui din Direcţia Agricolă, într-o astfel de situaţie. Ar fi semănat cu „Să nu fii jidan fricos, să nu te c... în pantaloni”, pe care îl asculta Nicu Steinhardt, de la tatăl său, în timp ce-şi strângea câteva lucruri, căci veniseră să-l ia la închisoare comunistă? Ce şansă avea să fie detenţia pentru evreul care, ieşit creştin de după gratii, a pus pe hârtie „Jurnalul fericirii”!
M-am gândit şi la mama, spălând rufe într-o albie de plastic şi cântând, ca şi cum orele de contabilitate în Banca Agricolă, cumpărăturile de după şi drumul cu un autobuz hodorogit până acasă, în Craioviţa Veche, n-ar fi contat. M-ar fi lăsat să hotărăsc singur, probabil, ca întotdeauna, şi ar fi continuat să fredoneze un refren de Alifantis şi Blandiana, poeta care a pus pe cântar scrisorile de ameninţare primite în 1990: 1,8 kilograme.
Am ales, şi de dragul libertăţii, să traversez foarte atent. Chiar dacă, spunea Lech Walesa, răul profită de libertate mai mult decât binele.
