Cireasa de pe tort: in vama ucraineana, un tip masiv, cu burta impozanta si chelie lucioasa, acoperita otova cu broboane de sudoare, ma intreaba ce am in rucsac. Un laptop si niste carti, raspund. "Pokaji!", urmeaza ordinul. Ca sa intelegeti ce inseamna un drum parcurs cu autocarul (autocar! - ia, acolo, un maxi-taxi, nici macar mai incapator ca altele si tot atat de murdar si imbacsit si iradiind de peste tot - manere, scaune, panze etc., intreg universul concentrationar al „confortului" rutier - un miros pe care nici un olfactolog din lume nu l-ar putea defini), zic, ca sa intelegeti cum e sa faci, in astfel de conditii, o cale de la Balti la Reni, trebuie neaparat sa alegeti ca anotimp vara. Iarna, e aproape idilic: iti afunzi caciula cu clape mai tare pe frunte, bagi nasul in fular si, cu putina imaginatie, te pomenesti - eu am facut experimentul, vorbesc deci in cunostinta de cauza - in fata unui semineu somptuos, sub pleduri succesive de astrahan... Alta solutie sa mai scurtezi cumva din cele aproape zece ore de mers e numai „Stolicinaia", pe care targovetul din piata adiacenta garii auto, cu invariabili ochi albastri si nas rosu, ti-o strecoara cu un gest complice si plin de intelegere. Dar piatra de incercare e luna lui Cuptor. Temperatura in habitaclu trece binisor de patruzeci si daca, exasperat, incerci sa tragi geamul pentru o boare mai proaspata, femeiusca din spate, cu un plod artagos in brate, care scanceste intruna, de te apuca o stranie neliniste cand se mai opreste cateodata, iti suiera la ureche cum ca ce faci, e curent! O camera de luat vederi ar inghiti de-a valma, ca dintr-un halucinat corn al stereotipiilor, aceleasi strazi, aceleasi case, aceleasi chipuri - rarisime pe canicula asta - de oameni incremeniti parca in arsita. E uluitoare monotonia peisajului, chiar daca, dincolo de Chisinau, unde facem o scurta escala, satele se arata vizibil mai