Poetă ce leagă fără efort mimetic generaţia ^70 de următoarele, Angela Marinescu recurge la un tip de "francheţe deplină" care, debarasată de lehamite şi oboseală (surdină uzuală pentru anxietate), are exact efectul torturant al picăturii chinezeşti. Cuvinte neştiutoare de eufemism cad ritmic, aidoma ploilor acide, "instinctive şi încet/ Mereu în acelaşi loc, mereu,/ Până ni se face o rană roşie pe creştet". Născută la Arad, la 8 iulie 1941, debutează editorial cu placheta Sînge albastru (1969) pentru ca pînă în 1981, cînd apare Blindajul final, să-şi elaboreze cu răspicat voluntarism o configuraţie singulară în lirica nonconformistă. Obsedată de "tragica grecoaică", împrumută, pe rînd, glasul Antigonei, al Electrei ori pe al Ifigeniei, afişînd o stranie empatie faţă de aceste simboluri ale suferinţei ireductibile: "Eu pot s-o omor pe Clitemnestra, eu îmi pot iubi fratele/ Pentru că sunt ai mei, sunt sînge din sîngele lor". Psihanaliza le situează pe toate trei în sfera unui complex al fixaţiei afective legate de familie, dar ",mitologia" Angelei Marinescu se scurge în subteranele austerităţii, ca mai toate "confesiunile" ei rostite sub imperiul unei onestităţi mai presus de raţiune, care pîrjoleşte orice umbră a anecdoticii ori a estetismului referenţial. Entropia este, la rîndu-i, în vădit regres, iar cuvintele se leapădă de conotaţii, aneantizîndu-se: "Mă tem de informaţie şi de capetele ei ce răsar prin text, ca de viermi şi de şobolani. îmi este greaţă şi mă sufoc. Fac abstracţie de informaţia pe care o poate da un vers ca o melancolie sau o propoziţie ca un ochi cu pleoapa înăuntru" - spune poeta printre alte Texte risipite ce dau măsura unei progresii a angoasei, pînă spre paroxismele cu repetiţie. Şi totuşi, mişcîndu-se cu bizară naturaleţe între fondul veşnic abstract al poemelor ei semnalat de M. Iorgulescu şi "ardenţa senzorială" enunţată de Gh. Grigurcu,