Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti a fost inaugurat pe 29 octombrie 2004, în Aripa E4 a Palatului Parlamentului de pe bulevardul Izvor, la numărul 2-4, după un sejur de doi ani în sediul Teatrului Naţional din Bucureşti (Galeria 3/4) şi în Kalinderu Medialab, adică în vremea ultimelor pîlpîiri ale Războiului Rece1 şi a primelor concluzii de după 9/112, cînd România se pregătea să dea publicităţii prima mare dezbatere guvernamentală privind fostul regim comunist3, dezbatere menită parcă să mai amîne, pentru o perioadă nedefinită de timp, analiza istoriei recente (Revoluţia, Mineriadele…)4, după ce tocmai primise înapoi şi cu tema făcută rapoartele mandatate Comisiei „Elie Wiesel“5, punînd astfel în faptă preparativele pentru marea schimbare geopolitică la faţă de după integrarea în Uniunea Europeană. Cum a ajuns MNAC în Casa Poporului Altfel spus, MNAC se naşte într-o perioadă în care noua ideologie anticomunistă era în formare, iar discursul anticomunist convenea atît guvernelor în schimbare (prin figurarea retorică a Tranziţiei), cît şi misionarilor investitori străini; într-o perioadă a afirmării de sine a conştiinţei societăţii civile, ca imperativ al deontologiei corecte, înţeleasă ca fiind europeană; cînd mass-media îşi prefigura pe chip aspectul capitalismului structural, după numai cîteva zile de la descălecarea marilor trusturi de presă, iar literatura „douămiistă“ se închidea solipsist în carapacea noii revoluţii sexuale, parazitînd local ultimele zvîcniri ale body art-ului internaţional din anii ’70 ai secolului trecut; într-o vreme de afirmare a noului val al cinematografiei române, pe care îl preocupa în mod deosebit tema istoriei recente, şi a trecerii muzicii rap de la mimetismul americanofon la un discurs critic-politic explicit afirmat; în sfîrşit, cînd Uniunea Arhitecţilor din România îşi plasa biblioteca în clădirea de sticlă ş