Numirea unui politician la Institutul Cultural Român este indiciul că decăderea instituţională provocată de modificarea legii de organizare continuă şi că această involuţie este ireversibilă.
Departe de vuietul Roşiei Montane și de controversele generate de indicaţiile preţioase ale primului ministru în chestiunea justiţiei, o altă instituţie descoperă beneficiile modului în care guvernarea social-liberală înţelege să ducă, până la capăt, politica de gospodărire atentă şi eficientă a treburilor publice. De la Institutul Cultural Român, aproape lichidat în mandatul lui Andrei Marga, ne sosesc mesaje încurajatoare. În fine, măcar unul dintre vicepreşedinţii statutari a fost desemnat de Senat. În cele din urmă, ambiţiosul program de redresare al ICR poate să beneficieze şi de aportul lui Liviu Sebastian Jicman, titularul acestei poziţii prestigioase.
Noul vicepreşedinte al ICR este exponentul vremurilor în care trăim. Parcursul domniei sale este, în acord cu informaţiile furnizate de agenţiile de presă, unul eminamente politic. Candidat în mai multe ocazii din partea PNL, ales consilier la Sectorul 6, sector condus, deloc întâmplător, de soţul actualului ministru al Transporturilor, domnia sa se recomandă, graţie CV-ului, ca o autentică competenţă universală în materii extrem de diferite. Sprijinul politic al PNL l-a aşezat în poziţii cheie ale administraţiei centrale, iar gama acestora variază de la sănătate publică până la restituirea proprietăţilor, sfârşind cu poziţia de şef de cabinet la Ministerul Culturii. Este, să admitem, o carieră impresionantă, ce ilustrează avantajele unei opţiuni politice înţelepte. Calitatea de vicepreşedinte ICR este încununarea naturală a unui cursus honorum.
În urmă cu mai mult de un an, în momentele în care linşajul mediatic al echipei Patapievici-Mihăieş-Tania Radu se desfăşura în depli
