Dincolo de prima noastră naştere există o a doua mult mai importantă şi după a doua încă un număr infinit de naşteri şi renaşteri ale eului. Murind de fiecare dată, ne naştem din nou. Practic nu putem muri, după cum nu putem scăpa de acea substanţă sensibilă, de acel suflu iniţial care constituie propria noastră identitate şi care se numeşte "eu".
Trenul ieşi din tunel. Pe terasament creştea iarba. Printre traverse alegau şopârlele. Viziunea pe care o au şopârlele despre lume e că aceasta e plină de şuruburi şi roţi. Sub ochii lor, un Dumnezeu mecanic trece de câteva ori pe zi încolo şi încoace, dinspre nord spre sud şi dinspre sud spre nord, şi dinlăuntrul lui picură vaselină. Dumnezeu e plin de geamuri şi uşi, şi numără şapte vagoane din care searuncă resturi de mâncare şi sticle goale pe câmp. Resturile zboară înapoi, sticlele se sparg de stâlpii de telegraf şi de terasament. Unele rămân întregi. Se poate pătrunde înăuntrul lor. Orice sticlă îţi poate servi de cuib. Dumnezeu scoate fum pe coş şi fumul se întinde în urma lui şi se risipeşte pe dealuri şi câmpii. În curând însă Dumnezeu nu va mai scoate fum: va fi pusă înaltă tensiune. şopârlelor le plac firele de înaltă tensiune. Pe ele, toamna, poposesc rândunici şi grauri. Graurii pleacă departe, rândunicile la fel. Şopârlele rămân să păzească calea ferată.
Alături de şopârle poţi vedea şi câte un melc. Ici o cochilie, colo alta. Omul, ca şi melcul, iese greu de cochilia sa. Cum te-ai obişnuit, aşa trăieşti. Cum te-ai născut, aşa mori. Şi atunci pentru ce să porţi 80 de ani 80 de kilograme de carne în spate?! Nu era mai călduţ şi mai uşor de îndurat Neantul?
În timp ce meditam la toate astea, în spatele meu am auzit o conversaţie, mai întâi purtată în şopată, care apoi crescu în amploare, trezeşte uşor-uşor din amorţeală:
Prima voce: Era duminică. Mă odihneam după petrecerea de sâmbătă