Un umanism mai curand teoretic şi rutinat ne-a obişnuit sa credem ca Pamantul a fost, este şi va fi mereu al oamenilor. De acord, dar al caror oameni? Omul pe care il cunoaştem astazi, şi care a facut in ultimii zece mii de ani istoria, este rezultatul unei evolutii naturale. Pe traseul acesteia, abilitatile şi inteligenta i s-au perfectionat treptat, fortate de problemele carora trebuia sa le gaseasca rezolvari fie in mediul inconjurator, fie in formulele de societate imaginate pentru propriul confort şi propria-i protectie. Lucrurile ar putea continua in virtutea acestui mecanism, dar se pare ca omenirea a ajuns la o raspantie de unde drumul i se desparte de natura şi de natural, alegand o linie de evolutie surprinzatoare.

Ultimele decenii au produs o intreaga serie de noutati ştiintifice ce marcheaza lumea contemporana mai profund decat ar fi ea dispusa sa accepte. Aparitia şi perfectionarea rapida a computerelor, nanotehnologia care le reduce pana la dimensiunile unor jucarii numai bune de implantat in craniu, pe post de proteze cu inteligenta artificiala, descifrarea genomului uman şi imensele posibilitati de manipulare genetica aparute de aici, clonarile de animale şi transferul acestor tehnici rafinate asupra fiintei umane, in fine, perspectiva unei imense prelungiri a vietii, de neconceput pana in pragul mileniului actual – toate acestea erau la un moment dat fantezii de-ale scriitorilor de SF, de care sa te amuzi, sa te uimeşti, ori chiar sa te infiori la gandul ca vreodata ar putea deveni realitate. Astazi, ele sunt realitatea insaşi. Sau macar germenii in actiune ai unor realitati viitoare, pe care futurologii nici nu indraznesc sa le impinga dincolo de anul 2050, convinşi de faptul ca in scurta vreme de acum inainte vor aparea elemente noi, alte inventii şi descoperiri formidabile, capabile sa ne remodeleze tabloul pronosticat acum, in tipare l