De când mă ştiu (şi mă ştiu de multă vreme) am trăit doar vremuri interesante. M-am născut sub (ca să zic aşa) Gheorghiu Dej şi, pe vremea aceea, mergeam la brutărie cu un petecuţ de hârtie (cartelă îi spuneau cei mari) şi căpătam o jumătate de pâine neagră (altfel, foarte gustoasă). La o vreme au dispărut cartelele, a murit şi Gheorghiu Dej, a venit altul în locul lui, numele ţării mele s-a schimbat, nu mai era populară, ci socialistă, regiunile de odinioară s-au transformat în judeţe, iar eu m-am simţit oarecum frustrat pentru că locuisem într-o capitală de ditamai regiunea şi m-am trezit, peste noapte, într-o capitală de ceva mult mai mic. Supărarea asta nu m-a ţinut, însă, prea mult, fiindcă tot cam pe atunci m-au făcut pionier, mi-au dat o cravată roşie (cu basca a trebuit să vin de acasă) şi mă scoteau, de două ori pe an, la defilare pe bulevardul principal al oraşului. Apoi s-au întâmplat tot felul de alte lucruri: am crescut (odată cu ţara, fireşte), m-am pregătit să fiu folositor patriei (ăsta a fost subiectul meu la admiterea în liceu – am luat 10, atunci m-am bucurat, acum mă amuz). Astfel pregătit (să fiu folositor) am intrat la facultate unde, pe lângă materiile de specialitate, am aprofundat filozofia marxistă, economia politică socialistă şi istoria Partidului Comunist Român. Apoi am primit din nou cartele, ca pe vremea copilăriei, doar că de data asta nu erau pentru pâine ci pentru alte alea de-ale gurii, iar ţara căreia voisem să-i fiu folositor se făcea parcă tot mai mică, mă strângea din ce în ce mai tare pe la încheieturi, până când a pocnit. Şi când a pocnit şi-a schimbat din nou numele (şi imnul - cred că era al treilea pe care îl cântam) şi a apucat pe o cale nouă, cu un steag şi ăsta tot nou. Şi cu steagu’ ăsta-n frunte tot avem victorii multe, de vreo 24 de ani încoace.

Acum, ce-i drept, n-avem noi nici o victorie, dar se cheamă c