„Noi muncim, noi nu gândim” e o lozincă populară, mai ales când procesul democratic nu-i favorizează pe cei care gândesc, ci pe cei care farmecă În SUA, obamomania, dar şi obamodetestarea nu s-au stins odată cu aflarea rezultatului de la alegerile prezidenţiale: visul celui de-al 44-lea preşedinte de a găsi soluţiile pentru problemele cu care se confruntă majoritatea americanilor, indiferent de afiliere ideologică sau de condiţia socială, nu se va realiza prea curând. Unul dintre cei mai activi editorialişti de la The York Times, Nicholas D. Kristof, laudă calităţile intelectuale ale lui Obama, „persoană interesată de idei şi neintimidată de complexitate”. Calităţile intelectuale ale preşedintelui ales nu-l orbesc pe Kristof: el avertizează că intelectualii nu trebuie confundaţi cu pedanţii, aduce aminte că George Washington a fost cel mai bun şi cel mai puţin învăţat dintre primii preşedinţi; Bill Clinton a făcut tot posibilul să nu se prezinte ca un absolvent al celor mai bune universităţi americane şi a delectat publicul cu anecdote despre mitocanii din Arkansas.
Calitatea intelectuală a lecturilor nu e o garanţie împotriva deciziilor greşite, uneori criminale. Candidaţii şi preşedinţii americani se adresează unui public care crede, în majoritatea sa (conform sondajelor), în farfurii zburătoare şi că soarele se învârte în jurul pământului. Majoritatea alege, dar nu conduce.
Oricât de primitiv ar fi sau ar vrea să pară un preşedinte, deciziile sale sunt întotdeauna fundamentate de calitatea intelectuală şi morală a consilierilor şi a persoanelor din posturile-cheie ale organismelor alese sau numite. Nu precaritatea intelectuală i se poate reproşa cercului neo-conservator din spatele deciziilor lui Bush jr, ci viziunea maniheistă, tentaţia de a nesocoti realitatea de dragul propriilor idei şi mai ales absenţa flexibilităţii, încăpăţânarea