Odată ce trăim printre oameni, comparaţia socială funcţionează. Din fragedă pruncie, copiilor li se dau exemple, li se furnizează criterii ale binelui şi răului, le sînt atribuite calităţi şi defecte şi li se comunică starea lor în comparaţie cu cei de aceiaşi vîrstă. Familia, cu sau fără proiect educaţional, deţinătoare a unor valori, se simte datoare să furnizeze celor ce-şi încep viaţa informaţii despre cum ar trebui să facă, cum au făcut alţii şi, mai ales, ce ar trebui să facă. Înainte de 1990, lucrurile erau simple. Familia interfera în grija ei cu prescripţiile şi ofertele sociale. Prescripţii clare, oferte puţine. Reuşita socială era o combinaţie între aspectul material şi cel de statut. Oricum însă egalitarismul funcţiona şi traseul existenţial în care iniţiativa personală era cît mai controlată putea fi previzibil. O viaţă împlinită însemna de obicei un salariu asigurat, un loc de muncă călduţ, un apartament la bloc, o Dacie, concediu la mare şi/sau la munte. Modest, foarte modest, dar sigur. Invidia funcţiona în registre mici. N-avea Trabant, avea Dacie, nu avea apartament obişnuit, avea apartament cu confort sporit, nu avea concediu la Marea Neagră sau la munte, avea la Balaton. După 1990, oamenii s-au trezit fără prescripţii ideologice, iar valorile tradiţionale s-au confruntat cu sclipirile modernităţii. Reuşita socială a căpătat nuanţe, diferenţieri, noi expresii. În centrul ei s-a aflat mai ales televiziunea. Ea ne oferă zeci de versiuni ale unor modele care persistă în sine, dar ale căror purtători dispar cu destulă uşurinţă. Desigur, strategiile de reuşită au rămas corelate cu valori cunoscute, dar marea strategie este cea de a obţine vizibilitate socială. Nu contează că dai bile la jocuri sau conduci parteneri ai unor relaţii destrămate sau în curs de remaiere, nu contează că te zbengui pe lîngă vreo cîntăreaţă, contează că ai apărut "pe sti