Cu mai puține scîntei decît ar fi așteptat mulți dintre cei prezenți la Ateneu, cu mai mulți spectatori decît ar fi îngăduit ploaia și vremea neguroasă și cu o cordialitate care nu lasă loc de maliții, Nicolae Manolescu și Dorin Tudoran au stat de vorbă despre istoria recentă a României și despre cota de normalitate pe care aceasta a generat-o. Un ideal pierdut: normalitatea, titlul celei de a treia conferințe găzduite de Ateneul Român, n-a adus nici poziții în răspăr și nici noi și zguduitoare contestări: cum subiectul principal a fost cel al dosarelor, al asumării trecutului și al eforturilor de a regla ceea ce îndeobște definim drept normal, pornind de la necesitatea de a cunoaște istoria, dialogul a fost unul consensual, chiar dacă tonul n-a fost tocmai unul seren. Definițiile normalității în accepțiunea fiecăruia dintre cei doi parteneri au deschis, cum era și firesc, dialogul. „Am început să acceptăm tot felul de lucruri inacceptabile, dar ne revoltăm în fața a fel de fel de lucruri pasabile, care țin de omenesc. Normalitatea ar fi tocmai puterea de a ține balanța între ceea ce e de acceptat și ceea ce e de neacceptat“ e varianta lui Dorin Tudoran, în timp ce, pentruNicolae Manolescu, normal ar fica omul potrivit să se găsească la locul potrivit. Amîndoi au conchis că la fel de normal ar fi ca instituțiile statului să funcționeze și ca noi toți să încetăm a le mai confunda cu oamenii din spatele lor. Anii ’90 și bunele intenții Preambulul general s-a îngustat către chestiuni precisdelimitate. „Cum ar fi trebuit să începem în ’90?“, și-a întrebat Nicolae Manolescu oaspetele, pentru ca acum să nu ne mai amenințe anormalul? Greu de spus, dar cert e că eroriau apărut, inclusiv din bune intenții. Aici Dorin Tudoran a invocat o replică dată de Andrei Pleșu într-un interviu acordat unei jurnaliste de la Vocea Americii, cînd, întrebat despre soluția pentru un b