Un servetel de masa, o lista de cumparaturi, un inventar al obiectelor din casa nu par a fi importante pentru istorie. De multe ori chiar nu sunt. Adunate, interpretate, asezate intr-o poveste, ele devin mai mult decat marturii ale unei vieti obisnuite. Devin chiar istorie. Pentru ca suplinesc deseori golurile imense ce se regasesc intre marile probe ale istoriei: tratate, descrieri ale marilor evenimente, biografii ale personalitatilor. Daca Dieter Stanzeleit s-ar fi multumit cu acest mare rol modest de a ne povesti viata de la Palat sau propria viata - care, altfel, pare destul de spectaculoasa -, am fi avut parte de o reala contributie istorica.
Ambitiile domnului Stanzeleit sunt foarte mari. Domnia-sa vrea sa rescrie istoria. Sau sa lumineze o parte a ei ramasa in bezna. Este vorba, asa cum am spus in precedentul episod, de o perioada tulbure, tensionata, tragica si fascinanta a istoriei noastre si a Europei: 1939-1947.
Nimeni nu neaga posibilitatea existentei unor fapte, tesute in retele secrete, subterane, ce au sustinut, dar au si macinat evenimentele din acele vremuri pe care, in general, cam fiecare om scolit le stie. Dupa cum, nici un mariaj secret al regelui Mihai nu este exclus. Repet: actele pe care se sprijina Dieter Stanzelei trebuie cercetate de istorici, eventual de jurati, spre a da seama de autenticitatea lor.
Oricum, cazul nu ar trebui inchis din cel putin doua motive: daca sunt autentice, atunci cu adevarat istoria trebuie un pic altfel inteleasa, iar daca nu sunt, atunci multi trebuie sa dea seama pentru incercarea de fabricare a unor documente false! Nu este in sarcina mea nici dovedirea de adevaruri, nici de falsuri. Pe mine ma preocupa in acest moment incercarea domnului Stanzeleit de a scrie istorie bazandu-se in multe momente pe explorarea viselor si a amintirilor dintr-o prima copilarie. Adica de la acea varsta
