Îmi place ţara în care m-am născut. Îmi place micul său strat de bun simţ, de cultură ce se opune cu osârdie jegului pretins deontologic-economic transformat practic în cerşit.
Ştiu că supravieţuiesc în arealul matroanelor virgine, a mândrelor care au sute de euro pentru parfumuri dar nu au 50 de bani pentru o fărâmă de pastă de dinţi. A băieţilor ce iubesc, în mica lor pretenţie de voinicie la maxim subcultura.
Pentru că mă-sa lor e centuristă manelistă şi lor le curg balele când ,,se efortează” să articuleze o idee.
Deşi merg cu kilu` de aur la gât, având muşchii siliconaţi şi râgâind a fericire, dar cu chiloţii rupţi în cur de la pârnaie.
De aceea, colocatar, mai mult de nevoie decât de voie, cu ei, pot considera ca naşterea este un act împotriva propriei voinţe. Poate, jossemnatu, vroia să fie german sau luxemBURGHEZ. Dar mă ejectă divinitatea aici. Apreciez însă jocul cuvintelor democratic daco-latine. Bunătatea divină s-a răzbunat în silabe, consoane şi vocale alcătuite să ne definească într-o Românie oarecum mistică şi încă tragi-comic mioritică.
Totuşi. Un exerciţiu trist: imaginaţi-vă o lume total portocalie. Sau ce culoare curcubeică mai au foştii noştri aleşi. Deşi ne-am cam născut într-o fărâmă de Europă cam cenuşie. Atunci, ce poate fi mai frumos într-o ţară în care te hlizeşti de foame, decât să plângi de bucurie când ai un ban, o căpătuială, ceva. Un sens, o decenţă. Vorba reformatorului limbii române, Nichita Stănescu, ,,râsu-plânsu”. Acel Bacovian ,,o tară tristă, plină de umor”, plin de vibraţia cuvintelor. Care ne oferă purul adevăr.
În contratimp închideţi ochii o secundă şi gândiţi-vă la promisiunile de genul ,,Să trăiţi bine”. Nu are ceva din frumosul act al instituţiilor subordonate Zeului Cotrocenist ce vă urează un sincer „Vămuiesc bine”? Apoi uitaţi-vă la marea iubitoare de terenuri de golf şi de piste