Soluţia de bun-simţ pentru scoaterea României din criza politică, în contextul lunii octombrie a anului 2009, este alcătuirea unui guvern. A unui guvern competent şi consecvent cu sine, care să fie acceptat, dincolo de orgoliile partizane, şi după 7 decembrie; indiferent de cine va cîştiga alegerile prezidenţiale. În prezent avem două stări de fapt. Una practică şi o alta teoretică. Simplificat, prima se poate traduce astfel: fostul prim-ministru Emil Boc îl demite nu cu mult timp în urmă pe ministrul de Interne Dan Nica, membru al Partidului Social Democrat. Motivul: acuzaţiile celui din urmă privind tentativa Partidului Democrat Liberal de a frauda alegerile prezidenţiale din noiembrie. Ca urmare a demiterii, PSD s-a retras din cadrul coaliţiei de guvernare, lăsînd executivul într-o dificilă minoritate. Urmează „ziua blestemată“ de marţi 13, cînd este iniţiată de către PNL moţiunea de cenzură 11 împotriva României, cu sprijin primit din partea PSD, UDMR, precum şi din partea Grupului Minorităţilor Naţionale. „Nereprezentativitatea flagrantă“ şi ilegalitatea Guvernului Boc II, care se menţine „la masa puterii“ prin încălcarea Constituţiei.

Acestea sînt principalele acuzaţii invocate de către autorii moţiunii de cenzură. În final, Guvernul Boc II cade, iar România plonjează într-o situaţie standard de vid de putere. S-a aşteptat o nominalizare din partea partidelor pentru un nou premier, Klaus Johannis fiind, în final, numele în faţa căruia nici un partid nu a putut protesta. Nici măcar membrii PD-L nu s-au putut opune cu prea multă vehemenţă. Cu toate acestea, la momentul nominalizării, preşedintele Traian Băsescu l-a propus pe Lucian Croitoru, consilier de cursă lungă al guvernatorului BNR. Opoziţia nu îşi schimbă însă opţiunea. Ceea ce a deranjat în această situaţie nu a fost totuşi persoana lui Lucian Croitoru, căruia, în genere, îi sînt recunos