Ar fi greu să ne obişnuim cu o lume fără francezi şi fără limba franceză. Dar n-ar fi, desigur, imposibil. Iar greu ar fi mai ales din perspectiva memoriei noastre culturale. Pentru că, astăzi, Franţa a rămas un cuvînt, la fel cum o simplă sintagmă clişeizată este limba franceză. Sommetul francofoniei, desfăşurat la Bucureşti, vine să demonstreze că mai există francofonie, ceea ce nu e tocmai evident. Ce înseamnă français în Africa? Un mijloc de a emigra, sau un motiv de revoltă, cum s-a întîmplat în Coasta de Fildeş a preşedintelui Gbagbo. Ce înseamnă français în Europa? Un obiect de studiu academic, ocazia unei burse, o retorică. Ce înseamnă français în America? Un accent şi viziunea unui muzeu. Sau un desen animat. Ce înseamnă, pînă la urmă, français în Franţa? Pricina unor lamentaţii, izvorul unor discursuri protocroniste, eşecuri în linie în diverse politici sociale şi culturale.
Ştiţi ce mai cumpără astăzi lumea din Franţa? Un discurs elitist şi o literatură subtilă, crudă, capricioasă ca eroinele autoficţiunilor care o compun. Dar există aici o contradicţie de care nu ştiu dacă francezii înşişi îşi dau seama. Uitaţi-vă la ceea ce se întîmplă în România de după 1990. Stîngismul francez e elitist şi conservator pe cît e de popular şi populist - adică stîngist - discursul care se vrea elitist şi conservator. Nu e foarte tare ca Revoluţia franceză să ajungă şansonetă şi muzică simfonică pentru iniţiaţi, deconstrucţionism şi poezie abstractă, iar Contra-revoluţia, inflexibilitatea protestantă, flegma anglo-saxonă, idealul oraşului-de-pe-deal să devină pop culture, poezie vorbită, sport, desene animate, Hollywood?
Această contradicţie domină modernitatea europeană. Ea face ca tot ceea ce e francez să pară inabordabil, concentric, dacă nu intranzitiv. În cel mai bun caz, comic. Acest Sommet al francofoniei a fost, desigur, ocazia de a certifica e