Atât mai are Linda, două picioare. Pe cele din spate mai mult le târăşte, iar uneori le mişcă haotic, în încercarea de a se sprijini pe ele. Mi se rupe inima de fiecare dată când o văd cum se chinuieşte, dar îmi dau seama că putea fi şi mai rău. Linda e o căţea bătrână, frumoasă şi inteligentă, un câine-lup veritabil. Îmi amintesc cum alerga printre copiii din cartierul meu, jucându-se cu ei, şi cum sărea prin grădinile dintre blocuri, răscolind toamna frunzele veştejite sau fugărind pisicile, spre amuzamentul picilor care o încurajau de zor: „Pisica, Linda, pisica!”. Însă pisicile nu pot fi prinse când au pe ce să se caţere, aşa că Linda se alegea doar cu o alergare sănătoasă.

Într-o zi, am crezut că nu văd bine. Linda abia mergea, târându-se pe labele din faţă. Venea spre mine în zigzag, dar nu s-a lăsat până nu a ajuns lângă piciorul meu, mângâindu-mă cu capul. M-am temut că a lovit-o o maşină, dar stăpânul ei mi-a spus că a suferit un accident cerebral şi a rămas cu o semipareză pe labele posterioare. Şi în timp ce îmi explica treaba asta, trăgând din ţigară şi privind spre nucii printre care alerga Linda, mie mi-era milă de amândoi.

Cu timpul, mi-am dat seama că asta nu e o poveste tristă, fiindcă Linda nu a rămas singură; stăpânul o va scoate la plimbare, o va hrăni şi o va îngriji pentru tot restul zilelor ei, aşa cum face mereu. Şi am început să-i admir pentru puterea lor: câinele luptă pentru fiecare metru pe care îl parcurge şi nu se vaită niciodată, iar omul e alături de animalul lui la fiecare pas şi nu vede nicio corvoadă în asta. Se întâmplă lucruri frumoase chiar sub ochii noştri. Depinde cum le privim.