Răsturnarea situaţiei la Cairo pare să fi dat aripi preşedintelui Bashar al-Asad în Siria, producând în acelaşi timp un fel de perplexitate în rândurile opoziţiei siriene, în care Fraţii Musulmani (sirieni) au o pondere semnificativă.
Prinşi de dezbaterea care continuă să dezbine societatea egipteană în două, tabăra legitimiştilor care invocă respectarea principiilor democratice, pe de-o parte, şi cea a restauratorilor valorilor revoluţiei, autori ai schimbării de regim de la Cairo sprijiniţi de voinţa străzii, pe de altă parte, am acordat poate mai puţină atenţie implicaţiilor regionale ale debarcării preşedintelui Mursī. Comentatorii arabi urmează şi ei principiul taberelor atunci când explică situaţia de la Cairo, găsindu-i de o parte sau de alta a celor implicaţi în evenimente, însă, dacă ar fi să facem o analiză a luărilor de poziţie, am vedea balanţa înclinată în favoarea principiului legitimităţii date de normele democratice şi, mai ales, a respectării acestora. Se discută cu ardoare şi se afirmă răspicat preexistenţa unui plan de înlăturare a preşedintelui egiptean, plan de care nu ar fi străine nici anumite puteri regionale.
Dincolo de dimensiunea internă a cazului în discuţie, a existat, în opinia celor mai mulţi analişti arabi, şi o componentă regională, nu neapărat internaţională, a situaţiei. Nu este greu să înţelegem din reacţiile la cald ale unor lideri regionali că înlăturarea preşedintelui Mursī, ales democratic în fruntea ţării în iunie 2012 cu 52% din voturile exprimate, a fost apreciată ca fiind în acord cu voinţa poporului, manifestată în stradă de milioane de egipteni (bizar însă că acelaşi principiu – respectul faţă de voinţa poporului – nu pare să-i folosească şi preşedintelui debarcat). Teama faţă de creşterea influenţei islamului politic (moderat) a creat, se pare, reacţii destul de conturate şi de
