În urma cu două decenii, pe campusul Universităţii din Chicago, s-a comis o crimă abominabilă.

Cel ucis, profesorul Ioan Petru Culianu, a fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmaş al uneia dintre marile familii intelectuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt, sprijinitor statornic al pluralismului şi adversar al totalitarismului, al naţional-securismului fascistoid. Nici azi nu ştim cine l-a lichidat pe Culianu. În ceea ce mă priveşte, ştiu un lucru, că la întrebarea cui prodest răspunsul nu poate fi decât unul: celor care urăsc toleranţa, adevărul şi încrederea între oameni.

În perioada cât am lucrat la Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, am cerut (nu doar eu) să ni pună la dispoziţie documentele despre Culianu din arhivele SRI şi SIE. La vremea aceea, deci în 2006, în pofida prevenitoarelor asigurări de cooperare venite din partea şefilor de-atunci ai celor două instituţii, n-am obţinut nimic. Sper că în curând toate informaţiile legate de acest caz să fie complet de-secretizate. Apelez în acest sens la domnii George Maior şi Mihai-Răzvan Ungureanu.

Constatând în anii din urmă o resurecţie a “stilului" impertinent, virulent şi resentimentar propriu mediocrităţii axiofobe (şi inevitabil xenofobe), a tentativelor de calomniere a celor care sunt într-adevăr devotaţi culturii democratice româneşti, demascat cu ani în urma de Ioan Petru Culianu, am decis să recitesc cartea sa "Păcatul împotriva spiritului. Scrieri politice", ediţia a II-a adăugită, Polirom, 2005. Sunt strânse astfel într-o construcţie coerentă, graţie Terezei Petrescu Culianu, articole şi interviuri pe teme politico-istorice. Să amintesc că volumul se încheie cu textul meu “Cei pe care zeii îi iubesc mor tineri", publicat ca necrolog pentru prietenul ucis, în re