Cristi Chivu s-a retras de la Naţională. Ştirea i-a surprins doar pe suporterii "tricolorilor", pentru că oamenii de fotbal ştiau că aşa se va întâmpla. Ştiau şi când, ştiau şi de ce. Obligat să aleagă între echipa de club şi Naţională - pentru că accidentările dese chiar nu-l lăsau să joace şi pentru Inter şi pentru România - Cristi a ales Italia. A preferat pe Inter nu doar pentru că de acolo îi vin milioanele de euro , ci pentru că acolo este important. La vârsta lui el trăieşte momentul, joacă doar în prezent, meci cu meci, sezon cu sezon. Nimeni nu-i garantează că o să iasă la pensie de pe Giuseppe Meazza, dar dacă s-ar putea ar vrea ca acest lucru să se întâmple. Jocul pentru Naţională, în schimb, este diferit. Meciurile în sine înseamnă prea puţin. Doar campaniile de calificare sunt importante. Iar o campanie poate să ţină doi ani fără vreun rezultat, ceea ce înseamnă doi ani pierduţi. Şi dacă fotbalul românesc îşi "permite" să piardă calificări după calificări, Chivu nu mai vrea. Şansele să mergem la Europenele de anul viitorul sunt mai degrabă teoretice, ceea ce înseamnă că Naţionala trebuie să se gândească la viitor. Iar pentru un jucător de 30 de ani, 2014, când se va juca Mondialul din Brazilia, este un an foarte îndepărtat. Aşa că a renunţat. Lasă locul liber pentru un tânăr jucător. "Bravo lui!", au spus cei mai mulţi, dar au fost şi voci care l-au acuzat că lasă Naţionala la greu. De parcă prezenţa lui în teren garantează victoria sau vreo calificare. Sau de parcă este vina lui că fotbalul românesc nu a fost în stare, în cei peste 10 ani în care Chivu a fost titular la Naţională, să-i găsească un înlocuitor. De fiecare dată când Chivu sau Mutu se accidentau sau erau suspendaţi şi nu puteau juca pentru România, treceam printr-o veritabilă dramă naţională. Ne văitam şi ne plângeam de milă în loc să ne întrebăm cum de a ajuns Naţionala să depindă atâ