Exagerările de pe vremea comunismului privindu-l pe Bertolt Brecht, vulgarizarea mesajului său politic și social au deformat nu de puține ori viziunea în privința perceperii spectacolelor cu piesele sale, mai mult decât aceea privind crearea lor. Fiindcă avem în amintire succese internaționale (Giorgio Strehler, de pildă, îndrăgostit de Brecht) sau românești precum Opera de trei parale, în regia lui Liviu Ciulei, Omul cel bun din Sâciuan, în regia lui Andrei Șerban, Galy Gay, în regia lui Lucian Giurchescu, și chiar Arturo Ui, în regia lui Horea Popescu, invocat zilele acestea, care i-au redat lui Brecht locul cuvenit în spectacologia modernă, în pofida comentariilor partizane care mai mult l-au deformat. Nu doar pentru contribuția sa la demonstrarea funcției politice și sociale a teatrului (hélas!) Brecht n-a putut fi marginalizat, dar și, mai ales, pentru estetica teatrală elaborată pe care ne-a lăsat-o în Micul Organon, reductiv și păgubos transmisă în folclorul oral (că de studiu mai rar vine vorba) de cei care n-au reținut decât două sintagme golite de conținut: teatrul epic și distanțarea.
Recenta premieră de la Teatrul Odeon cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită (apropo, un spectator mă tot întreba dacă titlul e cu „nu“ sau fără) e de două ori importantă în raport cu aceste date de istorie. E adevărat că dă prilejul unei creații actoricești majore lui Ionel Mihăilescu, ales pentru rolul titular, fapt meritoriu asupra căruia ne-a atras atenția chiar directoarea teatrului, actrița Dorina Lazăr, uitând că și ea avea o ocazie în plus să... demonstreze în rolul care i-a fost încredințat, dar și mai important e parcă ceea ce încercam mai sus să spun privind dreptul la scenă al autorului est-german, redevenit de actualitate în condițiile capitalismului reșapat pe care el îl critica încă în anii de glorie. Faptul se produce prin
