Un Guvern de tehnocraţi ridică marea problemă a lipsei de sprijin politic pe termen lung pentru că un astfel de Executiv este susţinut, până la urmă, de partide politice structurate cum s-a întâmplat la noi, în majoritatea anilor de la revoluţie încoace, în coaliţii de guvernare.
România a avut, în 22 de ani de la revoluţie, două guverne tehnocratice (în sensul în care premierii au fost specialişti neînregimentaţi în partide, în aceeaşi vreme miniştrii fiind oameni politici). Primul a fost guvernul lui Theodor Stolojan (premier din partea FSN, Frontul Salvării Naţionale), între 16 octombrie 1991 - 19 noiembrie 1992, iar cel de-al doilea al lui Mugur Isărescu (premier susţinut de CDR, Convenţia Democrată) între 22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000.
Ambele guvernări tehnocratice au venit în perioade ce criză şi ambele au administrat ţara în anul alegerilor.
O deosebire există între cele două. FDSN, partidul lui Ion Iliescu care l-a susţinut de Stolojan (iniţial era FSN), a câştigat alegerile de la finele lui 1992. (Povestea este complicată pentru că, în primăvara lui 1992, FSN se scindează după ce Petre Roman câştigă şefia Frontului în faţa lui Ion Iliescu, care îşi face un nou partid, FDSN. Stolojan amână alegerile care trebuia să aibă loc în vară pentru ca Iliescu să-şi poată înregistra partidul, devenit apoi câştigător.) În schimb, CDR, care l-a sprijinit pe Isărescu a pierdut alegerile, iar principalul partid de guvernământ, PNŢCD (liberalii au plecat pe ultima sută de metri din CDR şi s-au salvat politic), a rămas până în zilele noastre, la peste zece ani de la acel episod, în afara Parlamentului.
Este clar că, în cazul CDR, soluţia Isărescu a fost ca el să încaseze "dividendele" reformei, iar CDR să pară că merge fără "bube" în alegeri.
Teoria politică arată (în baza observaţiilor) că, în situaţii d