Doamne umbrosule
Ieri încă mai credeam că nu mă vei lasa singur
stihie graţioasă fără de care zilele îmi sunt numărate
acum mă sprijin de tine ca de un peisaj în ceaţă
ori ca de un copac doborât de vânt
mâine va începe cu simple exerciţii de imaginaţie
în care voi pune puţină aducere aminte puţină melancolie
un abur abia perceptibil cu arome de frunză de mentă
o pajişte cu maci înfloriţi sub o ploaie de vară
doamne umbrosule cum aş mai vrea să trag pielea
de pe trupul drogat al transcendenţei
să privesc prin ea ca prin sticlă cu ochii cu degetele cu limba
să te văd cum vei putea suporta atâta transparenţă
Epoca înecaţilor
Epoca înecaţilor sfârşeşte în ochii bolnavilor de ciumă
e anul fatidic 2012 în spasmele halucinaţilor călătorii către tropice
aseamănă vidul ce-i absoarbe cu un aspirator sau cu un pîntec de ploşniţă
îmi inventez singur teroarea închid ochii şi-mi lipesc buzele de un zid de sare
pe o pajişte unde o doamnă brună şi visătoare precum o iubită interbelică
delirează în criză de identitate şi gene false
Cine să mă apere
Sunt fragil şi suspicios după o viaţă trăită
într-un creier ajuns să se devore pe el însuşi
cine să mă apere acum când am rămas
fără o mască de rezervă măcar
Ţin strâns în braţe
Ţin strâns în braţe nopţile reci de la întorsura buzăului
cu sufletul strivit ca-n tinereţe de interogaţii fără răspuns
care mă fac să ating extazul de parcă aş dormi pe un tonomat
între pulpele bete ale unei curve de cartier
O lungă carantină
Nu mă mai pot aştepta la nimic bun de acum încolo
am ajuns la vârsta când viaţa îmi este scoasă la licitaţie
chi
