Mă gândesc la ei mereu. La fel cum şi ei, cuminţi şi răbdători, se gândesc la noi mereu. Le simt nerăbdarea cu care pândesc fereastra de la messenger, în aşteptarea unui semn de departe. Le aud bucuria în voce, atunci când le dăm telefon. Ştiu că nu aprobă în totalitate alegerea noastră de a trăi aşa de departe şi de a lăsa în urmă tot ce am construit în ţară.

La început, le era tare frică de ce-o să găsim în Piracanga şi ne spuneau mereu: „Dacă nu e bine şi nu sunt condiţii, să vă întoarceţi acasă, da? Să nu staţi pe acolo“. Le era frică de zborul lung peste Atlantic, de sarcina mea trăită departe de sistemul medical.

Şi noi le spuneam că ne e bine aici, că suntem fericiţi, că am vrea să vină şi ei, măcar în vizită, şi că tata sigur s-ar face bine dacă ar trăi aici, fără stres, fără talk-show-uri şi fără poluare.

Iar ei păreau şi mai trişti şi mai îngrijoraţi, şi eu mă supăram şi plângeam şi le reproşam că nu se bucură pentru mine, că asta nu e iubire - „suntem fericiţi numai dacă faci cum spunem noi“.

Şi apoi am înţeles. Le-am înţeles dorul şi dorinţa de a ne avea alături, le-am înţeles visele pe care le au încă pentru mine - mama tot mă mai vede vedetă de televiziune -, le-am înţeles fricile, chiar dacă nu le aprob.

De ce scriu acum despre părinţii mei? Pentru că am văzut un scurtmetraj românesc genial - „Faţa galbenă care râde“. Despre părinţi şi despre aventura lor în lumea internetului, în încercarea de a lua legătura cu fiul plecat peste mări şi ţări.

I-am vazut pe ai mei, dragii de ei, cum erau şi ei la început. Am râs tot filmul. Până la final, când am plâns. Vă iubesc şi mi-e dor de voi, mami şi tati!

* Alte poveşti din Brazilia puteţi citi şi pe blogul Laurei şi al lui Florian Câmpean, viataprinbalonulroz.blogspot.com.

The Yellow Smiley Fa