Ca la un semn magic, se închidea o paranteză ucigătoare şi se recompunea o lume vindecătoare. Se revenea la firescul transistoric al inteligenţei, la eficienţa liberalismului şi roadele subtile ale bunului conservatism, împletind boiereasca severitate reticent-reformistă cu iluminismul cosmopolit, înţelepciunea ortodoxiei cu ecumenismul tolerant, gustul savant al tradiţiei cu apetitul insurgent al modernităţii.

În plus, faţă de sfânta bulimie culturală, Patapievici avea şi marele avantaj al formaţiei ştiinţifice. Filosofia, literatura, istoria artei şi a religiilor se împletesc, în cazul său, cu fizica, matematica şi chimia, de unde şi suprema sa chemare: istoria ideilor.

Ei bine, era aproape fatal, aş zice, ca o atare înzestrare extraordinară să excite o dată mai mult „odiseea ranchiunei“ dâmboviţene. Invidii, rezistenţe, reavoinţă, comploturi, boicotări de tot felul, atacuri la persoană şi procese de intenţie, totul pornind de la acel adevărat „linşaj mediatic“ la care Observatorul cultural din epoca I.B. Lefter a înţeles să supună Omul recent. O carte unică, la noi, prin anvergura meditaţiei, mergând de la filosofia religiei la sociologie şi de la istoria formelor politice la etnopsihologie. (Spre meritul său, Paul Cernat a regretat nu o dată, în ultima vreme, excesul negator de care a dat dovadă cu acea ocazie...!)

Cu – la un capăt – flagranta neînţelegere (adesea cu accente scatofile) a celor care i-au taxat drept leznaţiune atât de justificata exasperare faţă de „nemernicia româneasc㓠(sintagma este a lui Noica!) vituperată în scrisorile către Alexandru Paleologu cuprinse în volumul Politice, iar la celălalt capăt – cu aluviunile tendenţioase emanate dinspre agenda corectitudinii politice şi ale (pseudo)academismului securistic, era limpede intenţia de diabolizare cu orice preţ a acestei exemplare energii spirituale.

Nimeni, din lumea