Pe la începutul verii trecute am pri­mit invitaţia unei prietene, care are o căsuţă la ţară. „Vino să-ţi arăt ce­va”, m-a îmbiat gazda la un moment dat. Ţinea în mâini o cratiţă mare, cu mâncare pentru câinele cio­bă­nesc (Rex), care locuieşte acolo şi în absenţa stăpânilor. Câinele nu are vreun regim special; ca toţi câinii de la ţară, stă în lanţ ziua şi se bucură de libertate în fiecare noapte. Gazda aşezase cratiţa în faţa câinelui, dar el o mirosise puţin, apoi se îndrepta­se către piciorul femeii şi începuse să se împingă uşor, cu ajutorul capului, într-un gest de mângâiere.

Se ur­case, apoi, cu labele din faţă pe pi­cioarele femeii, lipindu-se de ea tot mai provocator şi mai tandru. „Ai să vezi că nu mănâncă până ce nu-l mângâi şi-l iubesc”, îmi spuse gazda zâmbind. Femeia întinsese apoi mâinile către blana lui Rex şi-l mân­gâiase copios, îl alintase cu vor­be frumoase, iar ochii negri ai câi­ne­lui aruncau sclipiri candide, îm­pău­nate cu un iz de tandreţe „uma­nă”. După ce stăpâna se îndepărtă de Rex, el se îndreptă tacticos şi fără nici o grabă către cratiţă şi începu să mănânce ca un câine „educat”! În ziua aceea am putut revedea scenariul „dragostei înainte de masă”, a cărui frumuseţe întrece până şi frumuseţea dragostei dintre oameni.

În ziua următoare experienţei fantastice cu Rex, am fost invitată la o altă familie, tot la ţară. Şi familia cu pricina avea un câine de dimensiuni opuse ciobănescului Rex; poa­te unul dintre cei mai mici căţei po­si­bili; din nefericire, nu-mi amintesc rasa lui. Am observat cu mirare că acest micuţ căţeluş, cu plete creţe, se ducea într-un colţ, se aşeza cu la­bele în sus şi rămânea aşa, ne­miş­cat, minute întregi. Mă întrebam în sinea mea dacă n-o fi murit bietul căţel. Probabil că stăpâna casei mi-a observat nedumerirea tăcută, căci şi ea, ca şi stăpâna lui Rex, mi-a spus: „Hai să-ţi arăt ceva!”. şi-l stri