In anii douazeci si treizeci ai secolului trecut, inainte de zborurile transatlantice, Londra si Paris erau de zece, poate de douazeci de ori mai indepartate de pampa argentiniana decit in zilele noastre. In consecinta, intelectualii si oamenii subtiri de pe ambele coaste ale Atlanticului erau convinsi ca pe malul opus al oceanului vor mai putea gasi o gindire dominata inca de mit, capabila sa vindece orice mal de siècle sau ennui existential. Voiajul inspre Europa si-l puteau permite doar cei bogati cu adevarat in Argentina; uneori „baronii pampei“ se faceau de minune la Paris, unde li se intimpla sa calatoreasca in compania unui impresio-nant exemplar apartinind speciei bovine, menit sa satisfaca gusturile lor rafinate in materie de produse lactate; de aici porecla rastaquouère sau, mai simplu, rasta. In directie opusa, intelectuali europeni, platiti uneori si de cei care-i trimiteau, si de gazdele lor atit de ospitaliere, veneau la Buenos Aires pentru a propovadui bastinasilor cultura vechiului continent.

Europenii sperau asadar sa ia o doza de primitivism cit de cit autentic in decursul sejurului lor; publicul educat al Buenos Airesului spera in schimb sa auda ultimele noutati din capitalele civilizatiei si din centrele culturii occidentale. Ce se mai poarta, ratiunea sau intuitia? Sintem oare, in esenta, suflete primitive sau naturi angelice? Sa credem sau sa nu credem in nemurirea sufletului? In 1931, Guillermo de Torre, om de litere binecunoscut (si cumnat al lui Borges), observa, intr-un articol publicat in Sur: „Buenos Aires este un mare importator de conferentiari“. Asa si era. In anul 1929, aristocratul estonian Hermann, conte de Keyserling, si francezul-roman Benjamin Fondane-Fundoianu se regaseau in aceeasi sala de conferinte, in fata unor doamne elegante si a unor domni la fel de incremeniti in ascultare precum era parul lor lins cu briant