Oricît ne-am văicări de una, de alta – văicăreala a devenit în România o temă literară, deja, ca să nu spunem mai mult –, oricît am bombăni pe la colțurri – subiect vechi la noi, unde trăncănitul, forma virilă a dulcelui taifas, e parte a specificului național –, devine limpede că trăim un moment fast din punct de vedere editorial. Dincolo de toate crizele, neajunsurile și succesurile care nu ne ocolesc, apar cărți cu duiumul. Apar autori noi pe bandă rulantă, traduceri și reeditări dintre cele mai fistichii sînt oferite de librării, le găsim pe tarabe sau prin malluri. Dar să trecem peste pelteaua acestei paranteze introductive – poate chiar inutile, nu toți emitem deșteptăciuni bune de pus pe șervetele de bucătărie, cum avea bunica mea din Rucăr –, ca să intru abrupt în subiectul ales pentru cronica de astăzi. Cîteva colecții de proză, pe care cîteva edituri bucureștene le alimentează în mod constant. Este vorba despre colecții de proză care ne țin la curent, prin bune traduceri, mai mult sau mai puțin exotice – oare care ar fi cuvîntul italian pentru bocciu? –, asta ca să arătăm că citim cu atențiedin autori străini importanți. De ieri sau de azi.
Cărarea cuiburilor de păianjen (Editura Alffa, 2012, traducerea din italiană de Oana Boșca-Mălin, colecția „Strada Ficțiunii“) este un roman cu care viitorul mare prozator Italo Calvino a debutat în 1947. Un roman plin de candoare disimulată și poezie disipată dincolo de dramatismul întîmplărilor narate. Sau de experiențele nu prea vesele prin care trece protagonistul romanului. Calvino, intelectual de stînga, este un prieten bun și emul al lui Cesare Pavese. Care-l va lansa. Legat de Pavese, pe care eu, personal, îl apreciez foarte tare, și nu doar pentru faimosul lui jurnal, Meseria de a trăi, sau pentru biografia lui nefericită. Să nu uit să menționez faptul că am găsit recent, într-un anticariat, o mică
