Jur că nu mai merg în viaţa mea cu taxiul în Bucureşti. Jur ca în Capitală să nu mai fac semn cu mâna vreunei maşini de culoare galbenă cu însemnele specifice în scopul de a ajunge mai repede undeva atunci când nu am vreun alt mijloc de transport la dispoziţie.

Nu e vorba de taximetristul vorbăreţ care m-a luat acum o lună şi a parcurs noaptea doi kilometri într-o oră pentru că dorea să-mi termine povestirea lui despre tinereţuri, despre armată, despre copilărie şi despre cum a văzut el prin gard o execuţie adevărată, despre fiul lui care avea examene la Facultatea de Drept şi despre multe alte întâmplări pe care mi le-a mai istorisit scurt, doar în juma’ de oră, căci deja ieşisem din taxi. Nici despre taximetristul care m-a dus până la destinaţie într-o mare viteză, trecând pe roşu, punând frâne bruşte, tăind calea oricui putea. Nu vorbesc nici măcar despre omul care s-a uitat foarte urât mormăind un „la banii tăi...“, fiindcă îi lăsasem doar douăj’ de mii la o cursă de o sută cincizeci de mii. A, şi nici despre cel care fuma ţigară după ţigară. Nu mă refer nici la posacul care s-a oţărât la mine că nu am bani ficşi şi că de ce vin eu aşa nepregătită! Mă refer la individul extrem de agresiv, cu un dinte în gură, de care mi-a fost frică.

Am urcat cu o prietenă, am rostit adresa destinaţiei. Greşeala a fost că ea s-a hotărât să rămână la un moment dat într-un loc mai aproape, urmând ca eu să cobor la adresa iniţială. Individul de la volan a oprit şi, câtă vreme ea îi dădea banii datoraţi, a început să urle la ea, să se grăbească, pentru că nu stă el în drum, că vin ăilalţi. În timp ce prietena cobora, dementul a pornit, cu uşa deschisă cu tot, lovind-o. L-am atenţionat că pornise cu portiera deschisă tot pe un ton jos, gen „nu te pui cu nebunu’“ şi am hotă rât spontan să cobor şi eu. Nefericită alegere, fiindcă a început să înjure şi să scuipe