Are o problemă România cu moravurile publice? Nu subevaluăm dimensiunea etică doar pentru că trăim într-o țară obligată să supraviețuiască în logica dispensei sau a pogorămintelor? Iată ce scria Ion Ghica în anul 1892: „Funcţionarismul a devenit un rău mare care bântuie ţara noastră. Mai înainte vreme, impiegaţii statului se ziceau slujbaşi, adică oameni la serviciul publicului. Acum ei se numesc funcţionari – sluga de altădată se consideră stăpânul publicului…”

Puţini ar fi anticipat la sfârşitul secolului XIX că va veni vremea când politicienii români îşi vor batjocori nu doar propriul popor, ci vor sfida toţi cetăţenii Europei care contribuie la un buget comun. Nesimțirea dovedită de Adrian Severin în fața lumii întregii este spectaculoasă și s-a bucurat de ample comentarii de calitate. Demisia de onoare pare la noi cvasi-inexistentă. Cu excepția lui Mihai-Răzvan Ungureanu, puțini au fost demnitarii Guvernelor României care au părăsit fotoliul ministerial fără presiune publică. Sancțiunea presei sau logica colectivei de partid sunt mai prompte decât remușcările conștiinței individuale.

Dincolo de profilul găunos al personajului (modelat perfect după tiparul activistului comunist marca „Ștefan Gheorghiu”), cazul Adrian Severin scoate la iveală relația dificilă a politicianului român cu banii și rușinea.

De ce politica a ajuns un mijloc de căpătuială – un meschin calcul de supraviețuire într-o lume dură și competitivă? Pentru că ipochimenul în cauză n-are o profesie bine definită. Jucând simultan rolul expertului, al consultantului, al doctrinarului, al ofițerului de legătură, al specialistului în drept comercial, geopolitică și justiție socială, omul cu pricina își identifică nu trăiește o vocație mistuitoare. Nu are un crez, fapt pentru care schimbă ușor familia politică (sau devine independent). Riscurile existențiale majore l-au ocolit. În co